Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa Metropolis

Gică Băeştean

         Au fost două războaie mai mari purtate de romani în Dacia, aceştia i-au înfrânt definitiv pe daci şi în urma celui de al doilea au creat provincia Dacia. Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a regatului dac, a fost transformată în castru pentru trupele rămase să pacifice zona, iar în Ţara Haţegului a fost construită o nouă capitală, cu acelaşi nume, Sarmizegetusa, dar în acest caz avem de a face cu un oraş roman. Fondarea provinciei pare a fi mai degrabă un act de imagine imperială, de slăvire a învingătorului în faţa politicienilor şi a populaţiei Romei. Dar situaţia pare foarte asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în conflictele zilelor noastre, când superputerile militare chiar dacă câştigă rapid pe câmpul de luptă, au de înfruntat o rezistenţă acerbă şi costisitoare în vieţi şi resurse din partea învinşilor mult după încheierea ostilităţilor. Probabil că această rezistenţă va fi înfrântă total şi definitiv abia pe la 107 în zona Ţării Haţegului şi a Munţilor Orăştiei, în timp ce cucerirea părţii centrale şi de Nord va mai dura până la 109-110.
         În perioada dintre cele două mari războaie (102-109) pe locul viitorului oraș a funcționat un castru, o tabără militară, construit de soldații legiunii XIII Gemina din lemn. Această construcție militară a ridicat mari semne de întrebare de-a lungul timpului, marea majoritate a arheologilor luând în considerare existența sa, în timp ce arheologii care au săpat în zona centrală a așezării au respins cu vehemență acest fapt, ei luând în considerare un oraș de la bun început, la care au lucrat soldați, dar nu pot să ne spună locația taberei lor. Chiar și cei care au fost de acord cu prezența castrului vorbesc de o fază de piatră a acestuia, ceea ce săpăturile arheologice din acest moment nu pot să susțină. Ceea ce se poate spune în acest moment este faptul că inițial la Sarmizegetusa a funcționat un castru de lemn, la plecarea soldaților civilii încep să foloseasască instalațiile militare și în zona principiei, a clădirii comandamanetului, ei refac unele construcții într-o a doua fază de lemn. În acest moment coloniștii civili, pentru că rolul veteranilor pare a fi unul foarte redus, încep să sape fundațiile construcțiilor din piatră și abia atunci când elevația zidurilor de piatră este suficient de înaltă se renunță la clădirile de lemn. Planul orașului de piatră pare a fi stabilit deja în acest moment, deși există păreri conform cărora orașul se va lărgi cu peste 100 de m spre vest, deocamdată fără argumente foarte serioase.
         Ca cea mai veche aşezare urbană din Dacia şi cel mai mare centru cultural şi religios, oraşul a avut de la început o situaţie fruntaşă în cadrul provinciei. S-a păstrat şi inscripţia ce conţine într-o formă lapidară actul de întemeiere a primului şi a singurului oraş (la acea vreme) din Dacia, cu numele Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest lucru s-a întâmplat în timpul celui de al doilea guvernator al Daciei, Decimus Terentius Scaurianus. De altfel, acesta este unul dintre motivele care susţin o continuare a războiului după fondarea provinciei. Probabil că primul guvernator, Iulius Sabinus, a avut sarcina de a pune capăt rezistenţei din zona Munţilor Orăştiei şi doar o dată încheiată această spinoasă problemă, se vor crea condiţiile pentru renunţarea la castrul de campanie din Ţara Haţegului şi la construcţia pe vechile instalaţii militare a primei aşezări urbane din provincia nou întemeiată.
         Aşezarea astfel întemeiată va primi încă de la început titlul de colonia, cea mai importantă formă administrativă din Imperiu şi a fost înscrisă în tribul Papiria, din care făcea parte şi împăratul ctitor Traian. Însă oraşul mai dispunea şi de un territorium în jurul său, o zonă în care cei ce-şi puteau permite se retrăgeau pe timp de vară, se desfăşurau activităţi agricole în cadrul a numeroase villa rustica (ferme) sau chiar se dezvoltau aşezări de rang inferior, cum au fost de exemplu: Germisara (Geoagiu Băi) sau Aquae (Călan Băi). Această zonă se întindea în apus până la Dunăre, unde Dierna se va rupe şi se va dezvolta din teritoriul Sarmizegetusei, în timp ce spre răsărit Ampelum (Zlatna) se va dezvolta prin fragmentarea teritoriului metropolei. Tibiscum (Jupa) şi unul dintre cele două oraşe de la Apulum s-au fondat conform unui scenariu asemănător. Când se vorbeşte despre acest oraş, de obicei se foloseşte titlul de capitală provincială. Chiar dacă cea mai mare parte a timpului guvernatorul a avut sediul la Apulum (Alba Iulia), chiar dacă centrul apulens a fost vatra de dezvoltare a două oraşe şi a unui castru legionar, chiar dacă a existat o mare concurenţă pentru supremaţia provincială, Sarmizegetusa nu a putut fi detronată de pe un loc câştigat înainte ca toţi concurenţii săi să se fi născut încă. Toate comunităţile urbane romane trebuiau să parcurgă o carieră pentru a atinge mult râvnitul titlu de colonia. Sarmizegetusa a fost fondată de la început ca şi colonia. Va primi şi ius italicum (dreptul italic), ceea ce însemna acordarea unor avantaje directe. Va fi singurul oraş din provincia Dacia care va primi epitetul metropolis, iar amfiteatrul său va găzdui concilium Daciarum Trium.
         Aşezarea iniţial a fost un castru de lemn, de forma unui dreptunghi cu laturile de 530 x 430 m, după care, la un moment dat va fi suprapus de oraş, construit de la început în piatră, ajungând ca laturile de Nord şi Sud să atingă aproximativ 620 m iar cele de Est şi Vest de 520 m. Cu aproximativ 34 ha între ziduri şi alte 60-80 ha în afara acestora, Colonia Dacica Sarmizegetusa se înscrie între oraşele de dimensiune medie la scara Imperiului. Pe această suprafaţă locuia o populaţie de aproximativ 15-20.000 locuitori.
         La scurt timp de la întemeiere, are loc o răscoală a sarmaţilor, între anii 117-118 d. Chr. A fost înăbuşită cu cruzime de către generalul Quintus Marcius Turbo, trimis de împăratul Hadrian (117-138). Drept recunoştinţă pentru nimicirea răscoalei, conducerea oraşului a ridicat în 118 un monument în cinstea împăratului, iar în 119 o inscripţie de mulţumire pentru generalul învingător.
         În anul 166 d. Chr. popoarele barbare de la graniţa Iliriei până în Galia, în frunte cu marcomanii, s-au ridicat împotriva Imperiului. La un moment dat apărarea Daciei nu mai face faţă presiunii, atacatorii invadează teritoriul provinciei, pustiesc regiunea auriferă şi se îndreaptă spre Ulpia Traiana. Guvernatorii Daciei vor lupta din greu pentru apărarea hotarelor provinciei. Pe unul dintre ei, M. Claudius Fronto (mort pe câmpul de luptă în anul 170) populaţia oraşului îl cinsteşte printr-o inscripţie în care îl numeşte fortissimus dux.
         Descoperirile arheologice atestă o distrugere a zonei din afara zidurilor oraşului, aproape toate clădirile din zona extramuros având de suferit în urma atacurilor. Dar se pare că în oraş nu s-a reuşit pătrunderea. Până la urmă Colonia Dacica Sarmizegetusa este salvată şi dedică împăratului Marcus Aurelius (161-180), pe la 172, o inscripţie prin care îşi manifestă recunoştinţa de a fi scăpat-o de un dublu pericol, cel al invaziei şi cel al răscoalei autohtonilor.
         Familia Severilor s-a bucurat în capitala Daciei de multă preţuire, împăratului Caracalla (211-217) îi datorăm câteva monumente onorifice. Despre starea de înflorire a oraşului pe timpul lui Severus Alexander (222-235) stă mărturie faptul că acordă urbei titlul de metropolis şi de acum în amfiteatrul Sarmizegetusei se va întruni Concilium Trium Daciarum.
         Colonia îşi exprimă devotamentul faţă de împăratul Gordian al III-lea (238-244) în anul 239, iar în anul 241, la Sarmizegetusa, conciliul celor trei Dacii se închină acestuia.
         În timpul împăratului Filip Arabul (244-249) au loc atacuri ale carpilor (248-249) asupra provinciei, în drumul lor spre Dunăre. Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, P. Aelius Hammnonius (247-249) a ieşit victorios asupra carpilor, iar conducerea oraşului îi ridică împăratului o statuie cu inscripţia "nostro divino domino". Conciliul celor trei Dacii, la rândul său îi dedică o inscripţie onorifică în anul 248.
         În anul 250, împăratul Traianus Decius (249-251) a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar Ulpia Traiana i-a ridicat o statuie din bronz aurit (de la care ni s-a păstrat capul), probabil în for, ca mulţumire că a apărat Dacia de goţi şi carpi.
         În ultimele două decenii ale dominaţiei romane s-a resimţit criza prin care trecea imperiul, Dacia şi metropola sa. De exemplu, în timpul lui Gallienus (253-268) circulaţia monetară pe teritoriul Sarmizegetusei, şi nu numai, scade. Din timpul aceluiaşi împărat ni s-a păstrat o inscripţie dedicată fiului său Licinius Cornelius Valerianus.
         După jumătatea sec. III provincia Nord dunăreană, pe fondul atacurilor barbare şi a lipsei soluţiilor de apărare, la fel ca şi în cazul celei mai mari părţi a Imperiului, intră într-o criză profundă. Împăratul Aurelian (270-275) decide scurtarea frontierelor şi implicit unele sacrificii, printre care şi renunţarea la provincia creată de Traian. Cu acest prilej se vor retrage peste Dunăre pe lângă armată şi funcţionari, proprietarii de pământ şi cei cu interese în imperiu, dar nu şi marea masă a populaţiei.
         Aşezarea la confluenţa dintre Ardeal, Banat şi Ţara Românească a însemnat pe lângă trecutul glorios de lupte, în care se remarcă Iancu sau Ioan de Hunedoara, o legăturăimportantă pentru românitatea care s-a văzut adesea despărţită din cauza vicisitudinilor politice temporare, o adevărată punte culturală peste timp şi pre Haţeg şi ruralizarea Sarmizegetusei, devenită o simplă moşie care va fi supusă partajelor familiale medievale, coroborat cin istorie.
         Din păcate mutarea centrului de greutate înspre Haţeg şi ruralizarea Sarmizegetusei, devenită o simplă moşie care va fi supusă partajelor familiale medievale, coroborat cu lipsa unei politici coerente de prezervare, vor avea ca rezultat distrugerea treptată şi ireversibilă a oraşului roman.